A venit la Chisinau din Tara Fagilor si a plecat la Domnul impovarat de dureri si poezie (1 mai 1937, comuna Costiceni, judetul Hotin, 9 august 1993, Chisinau).
Poet si eseist deopotriva de talentat in ambele domenii. Chimist de profesie, dupa absolvirea Universitatii de Stat din Moldova (1960) a lucrat sef de laborator la Academia de Stiinte din Republica Moldova. In 1990 a fost ales deputat in Parlamentul Republicii Moldova, unde a fost presedinte al Comisiei pentru cultura si culte. Carti de poezie: Primii fulgi (1962), Ora pasarii (1974), De ziua frunzei (1977), Iubire de tine (1981), Maslinul oglindit (1983), Dimineata marului (1986), Nimic nu-i zero (1987), Atat de mult al pamantului (1990) s. a.
Doua carti rezistente de eseuri: Viata cuvantului (1980) si A vedea cu inima (1984).
S-a manifestat ca luptator fervent pentru eliberarea nationala a romanilor din Republica Moldova si Bucovina, in 1987 si mai incoace scriind unele poezii preponderent retorice, de o larga audienta: Ce vor scriitorii?, Unire, moldoveni!, Celor ce pun graiul la vot, Un popor de felul nostru, Matern la Bucovina etc.
Cartea sa De pe doua margini de razboi a fost oprita de cenzura comunista, ca sa vada lumina tiparului peste un an, in 1983, cu titlul Maslinul oglindit, sprijinita de o prefata semnata de Pavel Botu, pe atunci presedinte al Uniunii Scriitorilor si om de incredere al regimului comunist.
Ion Vatamanu a fost un reformator indraznet al poeziei romanesti din stanga Prutului, riscand in 1962 sa dea o carte de versuri libere, albe, deosebite de cele cultivate la noi in epoca. Apoi a tradus din Walt Whitman, din Imant Ziedonis, asimiland creator un vers cu care nu prea eram obisnuiti. Apoi si-a ales drept metafora si simbol frunza, explorand acest motiv intr-o carte intreaga, De ziua frunzei, si punandu-ne din nou la incercare gusturile si priceperile. Dupa care se intorcea in Tara Fagilor, de unde ne aducea multe si surprinzatoare Secunde cu munti. Pana ne-am obisnuit cu el si l-am simtit Atat de mult al pamantului (e titlul volumului sau din 1990) si atat de mult al nostru. In epoca Ion Vatamanu se confunda cu o seama de poezii care il exprimau pe de-a-ntregul, ca niste sinonime. Mai pomenim luarile sale de atitudine din anii de avant ai miscarii de eliberare nationala a romanilor est-pruteni, materializate in Ce vor scrii torii?, Unire, moldoveni! si in alte opere. Acesta a fost Ion Vatamanu: direct, militant, taios, polemic, neinfricat. Inceputul formarii sale fusese pus inca in 1944, cand copil de nici 7 ani a vazut cum se bate un stalp de hotar intre fratii de pe doua maluri de Prut. Mai tarziu poezia Stalpul din poarta avea sa-i creeze probleme la editura, de fapt la cenzura comunista, care nu vroia sa se numeasca asa. Dar luati volumul Iubire de tine si patrundeti-i sensurile. Locul pe care stau rade./
Gardul are sarma si poarta./ Incearca stalpul si-l gadila,/ Numai el n-a ras niciodata… . Nici stanca din preajma nu rasese, ne spune poetul intr-o strofa. Nu-i locul de vina ca rade,/ Astfel si-aminteste de plans./ Incearca si stanca si-o gadila,/ Ca de mult n-a mai ras . A ras sau nu pana la urma stanca, nu se stie. Poate n-a stiut nici poetul. El a stiut insa altceva, un adevar exprimat in strofa de incheiere a poeziei: Paragina-n lanuri adanca/ Rade si ea re tezata,/ Numai stalpul acesta inca,/ Numai el n-a ras niciodata . Care ras? Ce fel de ras? Si cat de clar putea sa se exprime poetul in 1981 despre faradelegile „eliberatorilor” ? De fapt, in aceeasi carte, Iubire de tine, veti gasi poezia Simplu. Ca floarea-soarelui simplu,/ Fii ochiul ce vede,/ Caci o tara mai verde/ Si-o ora mai verde/ Tu n-ai . Acesta ni-i plaiul. Ce de-a verde, ce de-a verde, ce de-a verde pe la noi! scrisese mai inainte Grigore Vieru. Dar continuati lectura poeziei Simplu. Reazemul tau de tara na / Ca dimineata pe plai,/ Caci o mai scumpa lumina,/ A doua lumina,/ Tu n-ai . Un alt meleag natal n-avem. Acesta e al nostru. Aici eu am sa-mi scutur spicul il incredintase, la intoarcere din Extremul Orient, Nicolai Costenco. Ca graul in spice, simplu,/ Fii rodul intreg, daruirea,/ Caci tu n-ai alta iubire,/ Dar care alta iubire/ Sa ai? il completa Ion Vatamanu. Pamantul acesta e unica noastra iubire. Nici azi nu au constientizat-o toti conationalii nostri. Ion Vatamanu punea poezia Simplu in fruntea volumului sau din 1981, de pe cand se obisnuia sa fie glorificata mai mult patria sovietica nemarginita decat asa-numita patrie mica. Dragostea pentru plaiul natal a fost unul dintre motivele permanente ale creatiei lui. Ar fi suficient sa numim aici poezia Cand spunem azi Moldova noastra (din placheta Ora pasarii): Cand spunem azi Moldova noastra,/ Al nostru e pamantul…/ L-am scos din soare si din ploaie,/ L-am pus pe asternuturi moi,/ Si moale asternut ne este… .
Pana aici totul se pare simplu, dar Ion Vatamanu isi propune dezvaluirea ideii de permanenta a Moldovei sau, mai exact, a sentimentului Moldova, acesta fiind prezent in toate si in tot: Si vantul tot al nostru este…/ Sa-nmormantezi un vant,/ Cine-a incercat?/ Doar noi am incercat…/ Al nostru este vantul… . Tot ce se atinge de Moldova este al nostru: A noastra e si ploaia,/ Caci, incercati de sete,/ O asteptam mereu./ A noastra e si ploaia , Dar tot a noastra-i luna./ Cine-a vazut-o mai clar ca noi?/ Ca o aburita paine,/ Stiind ca toti mananc din ea,/ Stiam si noua ne ramane ,/ A noastra e si luna… . Intreaga poezie este o inlantuire de idei fanteziste, gratuite in planul din fata, dar purtatoare de sens, adeveritoare gandului si atitudinii autorului fata de politica regimului comunist de a ne face popor sovietic cu o patrie de necuprins, cu o limba de imprumut etc. Verbul lui Ion Vatamanu este si aici energic, impetuos, autorul parca s-ar teme ca cineva i-ar putea inchide gura si n-o sa poata spune tot ce-l doare de pe la 1812 incoace. In realizarea ideii se slujeste de anafore si epifore, in unele strofe reluand cu mare efect stilistic versurile initiale, in altele reluand versul de inceput al poeziei. De exemplu: Si pasarea-i a noastra./ C-am invatat-o cum sa zboare,/ Sa-ntinda-aripa peste mare,/ Sa cante-n simplu ciripit/ De nou-nascut,/ De nou-murit…/ A noastra e si pasarea… . Poetul promova ideea nationala intr-o forma oarecum bizara, apela altfel zis la un limbaj esopic, oferea cititorului doar unele inchipuiri, la prima vedere incredibile, care insa urmau sa fie nu numai crezute, dar si traite profund si constientizate temeinic de catre destinatarul lor: Si dorul e al nostru…/ In graiul nostru-acest cuvant/ Cu rumeneala de pamant/ Si fara sa-l soptesti/ Vorbeste…/ Si dorul e al nostru… . O poezie profund vatamaniana este cea intitulata Ideal. De altfel, e una dintre cele mai cunoscute, chiar cantata in maniera folc: Tu o frunza,/ Eu o frunza./ Doua frunze/ Impreuna,/ Cand s-aduna,/ Stii ce fac?/ Un copac.// Tie ti-i drag,/ Mie mi-i drag… . Autorul mizeaza in exclusivitate pe sensul figurat al cuvintelor-cheie, se poate spune ca nu numai frunza este un simbol (ca
in cartea De ziua frunzei), dar si copacul si bulgarul, de vreme ce si acestia semnifica mult cand s-aduna/ Impreuna , iar bulgarul apare chiar insufletit ( Tu un bulgar,/ Eu un bulgar… ). Ion Vatamanu recurge la gradatia artistica, la compozitia inelara, la interogatia retorica, la care insa da raspuns, parca intuind raspunsul interlocutorului imaginar pe care astfel il implica si mai temeinic in dialog. Explorator indraznet si original al valorilor noastre eterne, Ion Vatamanu n-a putut sa nu scrie despre limba stramoseasca, in maniera baladesca atat de familiara lui, dupa cum ne convingem la lectura poeziei Grai matern (din cartea Atat de mult al pamantului): Dulce-i mierea, ca-i culeasa/ De albine muncitoare,/ Dar mai dulce-i graiul nostru/ Printre graiuri si popoare… . Revenirea scrisului nostru la alfabetul latin, specific limbii romane inca din fasa, de pe vremea Imperiului roman, din care descindem, a fost consemnata de Ion Vatamanu poetic si memo rabil: Ca-i al nostru de departe/ Pana azi, pe acelasi plai,/ Sa-l vorbim cu-o noua carte,/ Scrisa tot cu-acelasi grai . Ion Vatamanu cu un alt bucovinean talentat, Arcadie Suceveanu.
Poetul are constiinta adevarului ca limba inseamna, de fapt, poporul. Ca daca dispare limba, dispare si poporul care a vorbit-o: Daca-n lacrimi noi l-am tace,/ Ar lipsi in lumea mare/ Cel mai scump cuvant de Pace/ Si-un popor printre popoare . Totusi, in epoca Ion Vatamanu a fost cunoscut ca autor al unei alte poezii deosebit de inspirate despre limba, poezie cu proble ma , ce nu se reduce doar la glorificarea graiului stramosesc. Poezia se numea Cuvintele limbii moldovenesti (in cartea Limba in care suntem , Chisinau, Grupul editorial Litera, 1993, a aparut cu titlul Cuvintele) si continea, ca si Grai matern si majoritatea poeziilor la tema din acea perioada, glorificarea tezaurului nostru lingvistic. Cuvintele limbii acum numite corect: „romane”, zicea Ion Vatamanu, sunt demne si stapane,/ Si-s poruncite-asa de mama,/ Si suna cand le bati arama,/ Si-s toate demne si stapane . Am subliniat versurile al treilea si al patrulea ale primei strofe nu numai pentru continutul lor ideatic important, dar si pentru originalitatea comunicarii poetice. Ca si in alte poezii, scriitorul dovedeste o fermitate a spunerii care confirma pe viu siguranta atitudinii: Si au atat cat are-o limba/ A-si spune dorul si destinul,/ Si-mbarbateaza ca si vinul,/ Si au atat cat are-o limba… . La un moment dat poetul se adreseaza unui interlocutor imaginar: tu curata cuvintele si, drepte, le spune azi, le spune maine/ Cu inima ce bate-n tine,/ Cu zari mai noi si mai senine,/ Le spune azi, le spune maine… . Aceasta adresare catre un interlocutor i-a trebuit autorului pentru diversificarea procedeelor de creatie. In nemijlocita continuare Ion Vatamanu formuleaza si doua intrebari grave, fata de acelasi interlocutor concret: …Caci eu de-acolo, din vecie,/ Cu neodihna-am sa te-ntreb:/ Ce face el, frumosul verb?/ Ce face el, strabun cuvantul,/ Si cum e viata si pamantul? Interogatiile sunt retorice. Raspunsurile nu pot fi date decat de noi, cititorii, prin actiunile noastre de pastrare si cultivare a limbii stramosesti. In distihul de incheiere poetul reia un vers din strofa precedenta, pe care il completeaza cu o afirmatie raspicata, adeverind si ea fermitatea lui in problema limbii noastre: Caci eu de-acolo, din vecie,/ Mai am a spune si a scrie. Poezia Cuvintele denota metaforismul de calitate al intregii creatii vatamaniene (ele suna cand le bati arama , imbarbateaza ca si vinul ), dovedeste predilectia autorului pentru anafora si epifora, exprima o atitudine militanta in problema limbii. Militanta, deoarece in primul rand scriitorul insusi are nevoie de o exprimare corecta, frumoasa si plastica, pentru a-si realiza proiectele de creatie. Or, Ion Vatamanu a avut o intuitie sigura, fina si profunda a limbii, intuitie care i-a ajutat sa creeze opere antologice, cum sunt multe poezii din ciclul Dimineata marului (din volumul de totali zare Nimic nu-i zero, 1987). Pledoaria poetica pentru inceputul de zi Nu risipi diminetile tale,/ ca risipitele dimineti/ se prefac in amurguri timpurii… , Nu cauta mostenire in amurg,/ ci-n diminetile zorite o canta,/ inainte de a rasari soarele… sugereaza fragezimea sentimentelor, setea de innoire a omului, in particular a poetului, dorinta de a lua lucrurile de la capat, altfel zis pe nou. Mai ales diminetile nu trebuie sa le risipim, ne previne poetul, in mod metaforic, adresandu-se unui interlocutor imaginar ( Risipitorule! ). Ca o confirmare a gandului autorului la ceea ce e un inceput, o fragezime, o innoire (si o dimineata) vin adresarile din poezia Tie-ti zic, suita de constatari-imperative privind imposibilitatea si inoportunitatea umilirii florii-soarelui, salciei, pruncului si miresei. Dupa care vine, imediat, Dimineata marului, in care nu numai dimineata comporta sensuri latente, nedezvaluite pe deplin, dar si marul, care nu e numai fructul obisnuit, banal: Ca nu de mancare,/ ci de culoare,/ de natura,/ ca am a-l pune intr-o uratura… . Prin mijlocirea marului ca simbol multisemnificativ, Ion Vatamanu exprima de fapt, mai curand sugereaza o stare su fleteasca deosebita: Problema marului ma nelinisteste azi dimi neata,/ caci dimineata marului,/ spre deosebire de alte dimineti,/ e rosie,/ iar inaltimea marului aduce sarbatoare in ochi. Dimineata insasi, ca inceput de zi si de traire (sufleteasca intai de toate), este obiectul admiratiei poetului, de vreme ce exista un nimb al luminii,/ dimineata, inainte de rasaritul soarelui,/ cand se desteapta solul in camp,/ cand se trezeste cantecul in pasari,/ cand vad ceea ce nimeni nu vede… . Inceputurile toate sunt, pentru poet, adevarate fenomene: Fenomenul diminetilor curate!/ Fenomenul prunciei nepatate!/ Si trezirea apelor!/ Si-mbarbatarea mugurilor! In contextul exaltarii poetice a diminetii si marului, se umple de o semnificatie profunda poezia Valoarea sentimentului X, cu precizarea polemica din final ca sfaturile vrabiilor ciripitoare (si ale celor nechemati, straini de natura si farmecul creatiei) nu sunt necesare: Eu vreau sa aflu valoarea sentimentului X,/ ciripitoarelor!// In ecuatia aceasta stihiometria ciripitului/ nu are ce cauta… . Gandirea poetica este una specifica, neordinara, ne da de inteles Ion Vatamanu, si refuza concursul celor care, vorba metaforica a sa, imi ciripeau gandirea… . Poetul urmeaza precepte creatoare proprii, se exprima in modul original cerut de individualitatea sa inconfundabila, de imperativele depasirii poeziei mimetice de odinioara si a platitudinii dezarmante din poezia imediat postbelica. In acest sens mai cu seama ciclul Dimineata marului se anunta ca o deschidere a poeziei noastre spre modernitatea autentica a creatiei. Sunt bantuit de focuri vii… exclama poetul, ca sa afirme raspicat si polemic: Nu mpartasesc cu cine-i frigider/ temperatura minus. Poezie a sentimentului fierbinte, creatia lui Ion Vatamanu e saturata de elementul intelectual, ia nu o data forma prozaica, arida, in care o intorsatura a discursului sau un final surprinzator coloreaza afectiv intreaga comunicare poetica. E cazul poeziei Uneori imi vine…, pe care o transcriem pentru ultimele doua ver suri: Uneori imi vine sa ma ascund intr-o floare/ si sa stau aco lo/ pana nu s-or scutura toate vorbele/ de amenintare a vietii/ cu un nou razboi…// Uneori imi vine sa ma bag intr-o teava de tun/ si sa zic celora/ care urzesc panzele mortii:/ Impuscati cu mine in voi/ sa vad: cu ce o sa va aparati?! Ciclul Dimineata marului este remarcabil prin poeziile O carte nu e altceva decat moartea unui copac…, Salcie cu frunzele-
aplecate, Indragostit ca mire, Eruditie populara si, mai ales, Taranii. Instructiva e deslusirea unor particularitati de gandire si de expri mare ale poetului in poezia Tata batran si mama batrana. Imaginea parintilor este originala si memorabila: Tata batran/ Si mama batrana / Doi pomi revarsati/ De-o culeasa lumina . Dar imbatranirea parintilor este numai una dintre cauzele durerii scriitorului c-un piept zdruncinat,/ C-o inima slaba . Poetul e un suflet zbuciumat: Se lupta viata in mine/ Cu moartea din mine / In aceeasi cantare/ Mi-i rau si mi-i bine . Nenumarate dureri indreptatesc pe deplin refrenul intregii poezii: Trupul meu preface/ Durerea-n frumuseti… . O idee a acestei opere se contine in strofa penultima: O, lume, auzi/ Cum ma zdruncina-n piept?/ Durerea pe om/ Il face poet . Asa se face ca Tata batran si mama batrana este si o confesiune de creatie a autorului. A autorului pe care-l preocupau indeaproape problemele etice ale oamenilor, ca in poezia Nu la lume, ci la tine. Debutand cu o interogatie menita sa ne faca atenti, Ce-ar putea sa-ti para greu?, poezia e o dezbatere pe teme de morala. Autorul vorbeste metaforic despre ceea ce nu-i greu . De exemplu, ca nu-i greu sa lasi o urma/ Ce te-ntuneca pe urma. Tocmai pe fundalul psihologic si social creat de dezvaluirea lirica a ceea ce nu-i greu capata pondere afirmarea raspicata, dar lirica si ea a ceea ce e greu: Greu e altceva, si-i greu/ Mult sa darui ce-i al tau,/ Si sa stii ca lumea vine/ Nu la lume, ci la tine. „La tine” presupune o adresare a poetului catre cineva imaginar. Forma aceasta dialogala a poeziei are menirea de a ne face atenti la spusele autorului si chiar de a ne angaja in perceptia activa a mesajului ei etic: sa fim deschisi catre oameni. Fire profund poetica, Ion Vatamanu a fost poet si in eseistica sa, si in proza din ciclul A doua lumina din cartea Nimic nu-i zero . Un prim si concludent exemplu: instantaneul Mama. Chiar inceputul lui este o poezie fara versuri in acceptia consacrata a cuvantului, dar cu un ritm al sau, interior, si cu multa metafora: Femeia aceasta, care trece prin umbre, aceasta mama fara copii poarta-n piept patru morminte. Patru clopote negre bat sub patru aripi ale durerii… . Intreg discursul autoricesc este la fel de metaforic, de poetic: Patru vanturi ii leagana umbra, patru flacari se-nalta din inima acestei femei solitare, care cauta prin cimitirele lumii patru ani de nastere si un singur an al mortii: cel de-al doilea razboi mondial… . Impresionante sunt dialogurile imaginare ale mamei indurerate cu cei trei fii si cu sotul sau, tuspatru cazuti in razboi. Ca si in poezii, textul este de o originalitate stilistica sclipitoare. Monologul mamei, trait adanc, este o autentica poezie in intreaga opera, care si ea este, repetam, poezie: „Daca-i nevoie sa zaca cineva-n pamant, din neamul nostru sa zaca, ma ia pe mine, barbate, ma pune-n pamant sa zac trei morti la rand, pentru toti ei, feciorii mei…” . Ca in orice poezie, autorul recurge la anafora si la epifora, repetand, de exemplu, acel un singur an al mortii: cel de-al doilea razboi mondial… . Cel de-al doilea razboi mondial! ne prevenea Ion Vatamanu inca in 1987. Prin imaginea vie a mamei insingurate, prin fiecare cuvant al instantaneului Mama scriitorul infiereaza razboiul. Nu „Marele razboi pentru apararea Patriei”, cum il botezase propaganda stalinist-comunista, ci razboiul al doilea mondial. Si in intuirea acestui adevar Ion Vatamanu s-a dovedit un mare, un autentic poet.
